Geologie

Geologie

       Zona cutelor diapire din depresiunea Transilvaniei, pornind de la Corund- Sovata-Ideciu de Jos-Brâncoveneşti, se continuă pe toată rama vestică, sudică şi estică al bazinului, prin localităţile Sic-Pântic-Ocna Dej, Ocna Şugatag (Maramureş), Cojocna, Turda-Valea Florilor-Războieni-Ocna de Mureş şi Ocna Sibiului.

Zona Ocnelor de sare şi bazinul Praidului se situează la limita a două structuri geologice majore, respectiv lanţul vulcanic neoeruptiv Călimani-Gurghiu-Harghita şi sedimentogenul Cretacic, Paleogen şi Neogen de pe valea Târnavei Mici. Zona platoului vulcanic întins este erodată şi compartimentată, începând cu Cuaternarul, de către cursurile superioare ale pâraielor tinere. La sfârşitul Pliocenului, dar mai ales în Pleistocen începe să se contureze bazinul Corund-Praid-Sovata, iar condiţiile paleoclimatice cu precipitaţii abundente din aceea vreme au facilitat eroziunea, formând o fereastră în complexul vulcanogen-sedimentar. Deci zona Praidului este tipul de bazin adâncit, de eroziune, în a cărei evoluţie a jucat un rol important tectonica diapiră.

În structura geologică a zonei putem delimita trei tipuri de roci:

  1. aglomerate şi brecii andezitice cu intercalaţii de tufuri şi tufite, care formează complexul vulcanogen-sedimentar al eruptivului Postpliocen; În acest complex intră diferite filoane şi dyke-uri andezitice şi bazaltice, precum şi blocuri mari de andezit înglobate într-un material tufogen andezitic, mai mult sau mai puţin alterat;
  2. sedimente Pliocene, dispuse în talvegul văilor, peste care se dispun discordant vulcanitele andezitice;
  3. sedimente sărate de vârstă Miocen-mediu, al căror reprezentant cel mai caracteristic este zăcământul de sare de la Praid;

Sarea din Bazinul Transilvaniei, ca şi cea de la Praid, este datată ca fiind de vârstă Badenian inferioară (Miocen mediu), respectiv de circa 20-22 milioane de ani. Marea din Bazinul Transilvaniei (de mică adâncime şi cu specific lagunar) s-a separat, prin praguri, de Marea Tethys, care era întinsă în mijlocul Europei. Din cauza evaporării puternice a apei de mare, straturile de sare precipitate au constituit depozite pe fundul bazinului marin, aflat în continuă subsidenţă.

    Dealul Sării, în denumire locală Spatele Sării (576m), acoperă cel mai mare zăcământ de sare din ţară, ale cărui rădăcini sunt îngropate până la 2,7-3km adâncime. Diapirul de sare pe orizontală are o formă uşor eliptică, având diametrul de 1,2 - 1,4 km, iar pe verticală are forma unei uriaşe ciuperci. Dealtfel această formă neregulat-tronconică este forma specifică al masivelor de sare din Bazinul Transilvaniei (de ex. Ocna Mureş).

În zona masivelor de sare sunt prezente fenomenele de carst salin cu doline, polje, diaclaze, pâlnii de dizolvare şi lapiezuri, care de fapt sunt asemănătoare cu fenomenele carstice prezente în zonele calcaroase etc. Carstul este de fapt rezultatul diluării unor tipuri de roci, de către apele mai mult sau mai puţin agresive. Carstul salin are o evoluţie rapidă, din forme de exocarst (lapiezuri, doline, diaclaze) se ajunge într-un timp scurt la endocarst (ponoare, hornuri, diaclaze de adâncime, mici peşteri, avene). Aceste fenomene influenţează în sens negativ zona minelor vechi şi zăcământul de sare aflat în proces de exploatare.

     Cele mai mari forme negative, pâlniile mari descendente de pe dealul Sării sunt rezultatele mineritului neorganizat de suprafaţă, chiar din epoca romanilor, cu ocne sub formă de amfiteatre sau exploatări ilegale de la suprafaţa masivului, excavate cu ocazia furturilor de sare.

În partea sud-vestică al Dealului Sării se pot admira Cheile Corundului şi rezervaţia Muntele de Sare pe o suprafaţă de 60 ha. Încă din secolul al XVIII-lea, stâncile de sare din Cheile Corundului formau o atracţie turistică deosebită. Dealul Sării (Corbul Mare-Nagyholló) a fost secţionat de pârâul Corund, în Cuaternarul târziu, formând un canion de sare şi rezultând un deal mai mic (Corbul Mic-Kisholló), separat de cel mare.  

După geologul Bányai János (1941), pârâul Corund curgea iniţial dinspre satul Ocna de Jos, pe lângă drumul actual, dar după prăbuşirea unui aliniament de doline, aceasta a modificat traseul pârâului şi a drenat totodată şi lacul dintre cele două Ocne (cel de Sus şi cel de Jos). Alte păreri afirmă că pârâul a unit de fapt gropile şi adâncirile preexistente, rezultate în urma lucrărilor de exploatare de la suprafaţă. Canionul Corundului este clasificat de către Vintilă Mihăilescu şi Székely András, ca fiind de tip epigenetic.  

Evoluţia fenomenelor carstice în zona Praidului a fost studiată de către Zentai Zoltán (1994), care propune următoarea teorie despre formarea ponoarelor: pârâul şi-a adâncit albia minoră, subţiind stratele impermeabile şi astfel o parte din apă s-a putut strecura pe sub albie. Cu timpul, o cantitate tot mai însemnată de apă a fost canalizată în acest punct, formându-se un şir de ponoare în albie. Albia iniţială, pierzând toată apa, a trecut într-o altă etapă de dezvoltare, lăsând locul unui şir de doline închise, dezvoltate pe traseul pârâului. Zona sărată, din cauza dezvoltării rapide carstice, se poate asemăna cu evoluţia gheţii şi a sedimentelor de loess.

Canionul de sare este superb, cu stânci şi creste de sare albe, sclipitoare, pline de forme de dizolvare, lapiezuri, turnuleţe, mici peşteri, izvoare cu ape sărate cu voaluri de cruste albe, depuse pe rocile din jur, şi toate acestea aşezate într-un peisaj magnific cu vegetaţie bogată şi multiplă, de foioase şi răşinoase laolaltă. Din canion, prin potecile laterale, se pot vizita câteva doline mai mari, semi-închise, cu vegetaţie şi microclimat specific, care sunt străjuite de stânci şi pereţi de sare, prezentând o frumuseţe exotică cu totul aparte.

     Ca o curiozitate trebuie să amintim că primul tratat botanic despre zona Praidului a apărut în manuscrisul botanistului Benkő József (1740-1814) în care descrie o plantă numită “brădişor” Lycopodium selago. Prima lucrare botanică despre flora Ardealului, apărută sub formă tipărită (1816, la Viena) aparţine lui J.Chr.G. Baumgarten, şi în ea sunt enumerate zone botanice interesante din această microregiune. În cursul cercetărilor botanice Fridrich Fronius (1837) aminteşte de flora saliferă din jurul Praidului şi enumeră următoarele plante: Salicornia herbacea (brânca), Alsina marginata Koch, Aster tripolium L. (steliţa), Atriplex augustifolia, Atriplex laciniata, Atriplex triangularis (lobode), Glyceria distans salina Schur (rourică), Poa maritima (firuţa). Botanistul Fronius a descoperit cu surprindere şi o specie americană, Rudbeckia laciniata (o plantă endemică din familia Compositae), care este prima atestare în Ardeal. În afară de cele enumerate Fronius mai descrie şi salina, izvoarele sărate, procesul de exploatare a sării, chiar şi compoziţia sării pentru vite (sare bulgăr, în care 85% este NaCl, 7,5% praf de cărbune, 3,75% polenul de Gentiana lutea (ghinţură), 3,75% Arthemisia absinthium (pelin alb).

     Date foarte interesante sunt amintite şi în lucrarea lui Gönczi Lajos (1890), tot atât de valoroasă fiind şi colecţia botanică păstrată la Odorheiu-Secuiesc, unde se găseşte şi un exemplar de Artemisia salina Wild (pelin salifer). În lucrarea geologului Bányai János (1942) sunt prezentate date paleobotanice, ca de exemplu faptul că la Sărăţeni au fost descoperite conuri fosilizate de Pinus lawsonia, datând din era Pliocenă, iar din Pleistocen au fost colectate frunze, crengi şi fructe fosilizate de Fagus silvatica (fag), Quercus sp. (stejar), Salix capraea (salcie), Corylus avallena (alun), Enonymus europaens (salbă moale), Rhamnus frangula (cruşin) şi Pinus silvestris (molid).

Vegetaţia caracteristică a “Ţinutului sării” este cea halofilă, cantonată în jurul izvoarelor sărate şi în vecinătatea masivelor de sare: Limonium gmelini, "floarea sării", de culoare mov, Salicornea herbacea (iarba sărată violetă sau verde), Aster tripolium (trandafir de toamnă), Spergularia salina, Salsola soda (iarba sărată), Artemisia salina (pelin salifer), Plantago maritima şi Statice gmelini (floare sărată).

Fauna este reprezentată de biotipurile pădurilor răşinoase şi foioase, astfel sunt răspândite mamiferele, ca: ursul (Ursus Arctos), cerbul (Cervus Vulgaris), căprioara (Capreolus Capreolus), cerbul (Cervus Elaphus Carpathicus), mistreţul (Sus Scrofa), vulpea (Canis Vulpes), lupul (Canis Lupus), râsul (Linx Linx) şi iepurele sălbatic. Dintre rozătoare amintim: veveriţa (Sicurus Vulgaris), iepurele (Lepus europaeus), parsul (Glis-Glis) şi dihorul etc. La parterul pădurilor se întâlnesc câteva specii de reptile: vipera comună (Vipera Berus Berus), şopârla de munte (Lacerta Vivipara), tritonul carpatic (Triturus Montandoni), salamandra (Salamandra-Salamandra).

Dintre păsări amintim: cocoşul de munte (Terao Urogallus) din pădurile de molid, ciocănitoarea de munte (Picus Trydactulus Alpinus), ciocănitoarea (Picus Viridia), cioara grivă, fazanul (Phasianus Colchius), turturica (Streptopelia turtur), şorecarul (Bueto-Bueto), buha (Bubo Bubo), huhurezul (Strix Aluco Aluco), vulturul (Aquila Chrysaetos) şi vrabia de câmp, iar dintre păsările călătoare menţionăm: rândunica, barza şi graurul, care în anotimpurile reci se retrag spre sud.

În cazul biotipului apelor curgătoare cu diverse specii de peşti, merită amintit păstrăvul (Samo – Trutto Fario), iar în apele sărate ale izvoarelor este prezentă Artemia salina, un Artropod nud din familia Crustaceelor.

Referitor la regimul pluviometric se poate afirma că precipitaţiile sunt puternic influenţate de relief, de direcţia perpendiculară a munţilor vulcanici faţă de masele de aer vestice, acestea acţionând ca un paravan în faţa maselor de aer umed. În zona Praidului, în anii ploioşi cade o cantitate medie de precipitaţii între 800-1000 mm (l/mp), iar în anii secetoşi între 600-700 mm. Urmărind mersul multianual a precipitaţiilor atmosferice, se constată o cantitate medie de precipitaţii de 778 mm. Distribuţia precipitaţiilor în cursul anului variază de la o lună la alta, înregistrând un maxim în luna iunie (109 mm) şi un minim în primele două luni ale anului (35 mm/lună). Numărul zilelor cu precipitaţii este de 120–140 de zile, iar 70 % din cantitatea totală de precipitaţii cad în sezonul cald (între martie – septembrie). Intervalul octombrie – martie este cel mai uscat, media lunară cantitativă a precipitaţiilor este mai mică de 35 mm. În anii cu activitate ciclonică foarte intensă cantitatea de precipitaţii poate depăşi cu mult cantitatea medie multianuală sau media lunară. Astfel averse puternice au avut loc în anii 1912, când s-au înregistrat la Praid 1429 mm; în 1933, 1955, 1971, când s-au înregistrat 1428 mm, provocând revărsări de ape din albia râurilor. Cantitatea maximă de precipitaţii în 24 h poate fi şi până la 56,3 – 66 mm (19 iulie 1915). Numărul anual de zile ploioase este de 140-150. Numărul anual de zile cu ninsoare este de 30-40, stratul de zăpadă se menţine pe sol în medie 80-120 zile. În lunile mai-august, care constituie perioada cea mai activă de vegetaţie, cad aproximativ 360-390 mm de precipitaţii. Valoarea umezelii relative a aerului este ridicată, cifrându-se în jurul valorii de 75-80 %.

Regimul eolian se caracterizează prin vânturi predominante de Vest, Nord–Vest, cu o frecvenţă de 20–22 %, şi bat anual în jur de 100–113 zile. În sezonul de primăvară, ori toamna se fac simţite şi vânturile din direcţia Est şi Sud. Intensitatea vânturilor este în concordanţă cu direcţia dominantă a lor, adică din sectorul nord–vestic, dar datorită reliefului depresionar viteza medie anuală a acestora este redusă, alternând cu intervale repetate de calm mai ales iarna.

Privind în general, climatul este favorabil, precipitaţiile satisfac în cea mai mare parte nevoile de apă ale solului, iar schimburile maselor de aer creează o ambianţă plăcută. Climatul comunei Praid este un climat temperat continental.