Descriere Salina Praid

Prezentare Salina Praid

“Lucrul cel mai frumos pe care îl putem trăi este tainicul. Cine nu îl cunoaşte, cel care nu se poate mira, nu se mai poate minuna, acela este, pentru a spune aşa, mort, iar ochii săi sunt închişi. Trăirea tainicului, chiar dacă este amestecată cu frica, a produs şi religia. Cunoaşterea existenţei a ceva de nepătruns pentru noi,a manifestărilor celei mai adânci raţiuni şi a celei mai luminoase frumuseţi constituie adevărata religiozitate.”                                                                                                                                                                                 Albert Einstein

              Bazinul Praid este situat pe rama estică al Bazinului Transilvaniei de fapt o solniţă uriaşă, la baza Munţilor Gurghiu şi care formează o microregiune bine definită, denumită “Zona Ocnelor de Sare. Depresiunea Praidului se înfăţişează ca un uluc submontan longitudinal faţă de axa munţilor vulcanici ai Gurghiului şi ţine din defileul Săcădate până la dealul Kalonda.

              Bazinul Praidului este înconjurat de masive aparţinând Munţilor Gurghiu ca: Vf. Saca-Mare (Mezőhavas, 1777m), Vf. Creanga Mare (Nagyág-tető, 1723m),  vf. Frăsileasa (Ferenczi László-tető, 1648m), vf. Borzont (Borzont-fő, 1436m), Culmea Luminată (Verőfény sarka, 1436m), vf. Fagul Mic (Kis Bükk, 1231m), Pitra Şiclodului (Siklód-kő, 1028m), Piatra Cuşmedului (Küsmöd-kő, 991m), precum şi pasul Bucsin (1273m) şi pasul Kalonda (820m).

              Zona geografică a "Ocnelor de sare" este unică în felul ei, iar numele de "Ţinutul Sării" provine de la zăcămintele de sare Praid şi Sovata. În gândirea tradiţională secuiască, această denumire a fost folosită pentru prima dată de scriitorul Orbán Balázs (în lucrarea sa monumentală: "Descrierea ţării secuilor" apărută în anul 1868).

              De fapt denumirea de "Ţinutul sării" a fost consemnată, prima dată, într-un act din secolul al XVIII-lea, cu ocazia inventarierii păşunilor comunale din zonă. Sunt amintite aşezările Sărăţeni, Corund, Cuşmed în prima jumătate a secolului al XIV-lea, apoi satul Ocna în secolul al XV-lea, iar Praid, Şiclod, Solocma şi Sovata sunt menţionate abia din prima jumătate a secolului al XVI-lea, iar Ilieşi este semnalat de la începutul secolului al XVIII-lea în documentele istorice. Această microregiune este situată departe de oraşele mari ale Transilvaniei, la frontiera dintre Scaunele Secuieşti Mureş şi Odorhei. Cea mai veche aşezare din zonă este Sărăţeni-ul (“Sóvárad”), care este consemnată în scris în Registrul Papal încă din anul 1332, sub denumirea de "Sacerdos de Varad". Tot din Registrul Papal cunoaştem şi denumirea Corundului: Kurund. În anul 1333 Petru - părintele catolic din Corund - a plătit Sfântului Scaun doi “banali” (bani). Numele satului Ocna este amintit prima dată în documente istorice din anul 1493. Cele 7 Scaune Secuieşti (inclusiv Scaunul Arieşului) au trimis o jalbă către regele Ungariei, Ladislau al II-lea (“Ulászló”) împotriva unor acte dictatoriale a voievodului Transilvaniei, Ştefan Báthori (de aici îşi trage originea zicala secuiască: Secuii fac alianţă şi cu dracu, dar cu cei din neamul Báthori nu!). Printre satele regale găsim şi numele satului Ocna (“Soofalwa”). Despre cele două sate distincte, Ocna de Sus şi Ocna de Jos, avem consemnări numai din anii 1760-1762, separarea denumirii lor este specifică istoriei satelor secuieşti. Un astfel de exemplu este separarea satelor Păuleşti şi Păltiniş, unde delimitarea a fost marcată prin movile. Marcarea limitei dintre sate a fost posibilă prin “apariţia primelor picături de sânge”, ca rezultat al diferendelor apărute între flăcăii care au participat cu cuţite, la deplasarea movilelor.

              Istoria Sovatei este o raritate la nivel european, fiind bine cunoscută din momentul întemeierii aşezării. Váradi Kis Pál Deák a împărţit pentru prima dată proprietăţi oamenilor de pe Câmpia Sovatei. Primii locuitori din Sovata au fost familiile paznicilor Ocnei de sare care sunt meţionate în documente, din data de 13 septembrie 1578, cu ocazia acordării unor libertăţi acestor paznici, de către voievodul Ardealului Báthori Kristóf. Această scrisoare cu libertăţi a fost întărită şi de către domnitorul Báthori Zsigmondîn documentul din 26 aprilie 1583. Báthori a făcut cadou aşezarea Sovata scriitorului umanist Gyulai Pál, un fidel al său.

              Prima consemnare a localităţii Solocma datează din anul 1567, când acesta apare la plata impozitului de 25 de denari, în rândul Scaunelor Secuieşti. Satul înfipt pe vârful muntelui, Atia este amintit pentru prima dată în documente scrise, în anul 1536 (“Attijha”).

              Dacă considerăm că aşezările vechi din Transilvania datează din anii 1100 – 1334, Praidul (“Paraijd”) se clasifică drept o aşezare relativ „tânără”, din anul 1564, şi este menţionată pentru prima dată de Cărţile Regale, unde se specifică folosinţa comună a pădurilor de către Corund, Praid şi Ocna. Această folosinţă a fost acordată de către regele János al II-lea în data de 2 iunie 1564 şi a fost susţinută şi de către domnitorul Bethlen Gáborla 9 august 1614. Se presupune că în realitate localitatea este mai veche şi numele ei, (originalul maghiar: Parajd) provine dintr-o denumire veche din limba maghiară “paraj”, care este de fapt un diminutiv şi însemnă “teren micuţ cu iarbă” sau “păşune mică înierbată”.

              Această „păşune” este străbătută de râul Târnava Mică şi de afluenţii acestuia. Târnava Mică se naşte la km 8 al drumului spre Gheorgheni, din cele două pârâiaşe principale: Creanga Mare şi Creanga Mică. Zonei dintre cele două pâraie i se zice de către localnici „Botul celor două Crengi”. Acolo a fost cândva căsuţa şi locul preferat al marelui poet maghiar Áprily Lajosde care războiul mondial l-a despărţit definitiv... pârâul Morţii, pârâul Káli Mic şi Mare, fântâna lui Lazăr, toate fiind afluenţii din partea stângă al pârâului Creanga Mică. Aceste pâraie pornesc din versanţii Bucinului şi Munţii Gurghiului. Afluentul cel mai mare, lung de 22 km, al Târnavei Mici este pârâul Corund care se varsă în Târnava Mică sub localitatea Praid, în dreptul dealului Harom.

              Pe lângă Praidul cel „tânăr”, înconjurat de pâraie de munte, stânci abrupte şi de păduri superbe, există şi memoria unui Praid „străvechi”, care se presupune că a fost lăcaşul populaţiei civile colaterale, al sitului militar, care ocupa cetatea Rapsonné. Praidul cel „vechi” asigura alimentele şi materialul uman pentru această bază militară. Cetatea exista deja în momentul în care cele două mici aşezări – „Bábirkó” şi „Görgényalja” - îşi începeau viaţa proprie pe teritoriul actualului Praid. Aceste părţi aglomerate ale comunei, cu străzi înguste şi înfundate, sunt caracteristice unui loc de refugiu al populaţiei care migra călare, asemănător curţilor seculare din localitatea Târgu-Secuiesc. Cu timpul, aceste sălaşe s-au unit cu zona salinei şi strada „Nádasfő”, formând Praidul de azi.

              În centrul Praidului se află răscrucea de drumuri prin care se poate ajunge spre nord, peste pasul Bucin, în Gheorgheni, iar spre sud-est, prin Corund, în Odorheiu-Secuiesc. Bazinul Praidului este delimitat dinspre nord, est şi sud-est de Munţii Gurghiului şi din partea sud-vestică de platoul Şiclod prin versantul Harom. Bazinul Praidului, în sensul larg al cuvântului, se întinde în jurul Dealului Sării, cuprinzând localităţile Praid şi cele două Ocne. Bazinul are formă triunghiulară al cărui vârf, în direcţia sudică, este orientată către satul Corund, iar spre nord şi vest se contopeşte cu bazinul Sovatei.

              Bazinul Praidului este separat de restul bazinului Transilvaniei prin linia vârfurilor Sălas-Firtuş (1062m), Fiasmál (983m), Piatra Cuşmedului (991m) şi Piatra Şiclodului (1025m).

              În jurul masivului de sare de la Praid sunt prezente numeroase izvoare sărate, zone cu terenuri şi soluri impregnate cu sare.

              Ca o curiozitate trebuie să amintim că primul tratat botanic despre zona Praidului a apărut în manuscrisul botanistului Benkő József (1740-1814) în care descrie o plantă numită “brădişor” Lycopodium selago. Prima lucrare botanică despre flora Ardealului, apărută sub formă tipărită (1816, la Viena) aparţine lui J.Chr.G. Baumgarten, şi în ea sunt enumerate zone botanice interesante din această microregiune. În cursul cercetărilor botanice Fridrich Fronius (1837) aminteşte de flora saliferă din jurul Praidului şi enumeră următoarele plante: Salicornia herbacea (brânca), Alsina marginata KochAster tripolium L. (steliţa), Atriplex augustifoliaAtriplex laciniataAtriplex triangularis (lobode), Glyceria distans salina Schur (rourică), Poa maritima (firuţa). Botanistul Fronius a descoperit cu surprindere şi o specie americană, Rudbeckia laciniata (o plantă endemică din familia Compositae), care este prima atestare în Ardeal. În afară de cele enumerate Fronius mai descrie şi salina, izvoarele sărate, procesul de exploatare a sării, chiar şi compoziţia sării pentru vite (sare bulgăr, în care 85% este NaCl, 7,5% praf de cărbune, 3,75% polenul de Gentiana lutea (ghinţură), 3,75% Arthemisia absinthium (pelin alb).

              Date foarte interesante sunt amintite şi în lucrarea lui Gönczi Lajos (1890), tot atât de valoroasă fiind şi colecţia botanică păstrată la Odorheiu-Secuiesc, unde se găseşte şi un exemplar de Artemisia salina Wild (pelin salifer). În lucrarea geologului Bányai János (1942) sunt prezentate date paleobotanice, ca de exemplu faptul că la Sărăţeni au fost descoperite conuri fosilizate de Pinus lawsonia, datând din era Pliocenă, iar din Pleistocen au fost colectate frunze, crengi şi fructe fosilizate de Fagus silvatica (fag), Quercus sp. (stejar), Salix capraea (salcie), Corylus avallena (alun), Enonymus europaens (salbă moale), Rhamnus frangula (cruşin) şi Pinus silvestris (molid).

              Vegetaţia caracteristică a “Ţinutului sării” este cea halofilă, cantonată în jurul izvoarelor sărate şi în vecinătatea masivelor de sare: Limonium gmelini, "floarea sării", de culoare mov, Salicornea herbacea (iarba sărată violetă sau verde), Aster tripolium (trandafir de toamnă), Spergularia salinaSalsola soda (iarba sărată), Artemisia salina (pelin salifer), Plantago maritima şi Statice gmelini (floare sărată). Conform condiţiilor fizico – geografice, în această regiune întâlnim o vegetaţie etajată, astfel: 

              Etajul molidişurilor pure se întinde la altitudini de peste 1000 – 1100m (partea superioară a Târnavei Mici). În cea mai mare parte stratul arborilor este dominat aproape în exclusivitate de molid (Picea excelsa), care aici a găsit condiţii prielnice de dezvoltare, atât din punct de vedere litologic şi morfologic, cât şi al climei. Pe versanţii cu expunere sudică, într-un număr redus, printre molidişuri creşte socruşul (Sorbus Aucaparia) şi paltinul de munte (Acer Pseudoplatanus) iar spre zona inferioară a pădurii apare şi aninul alb (Anus Incana). Stratul arburiştilor din pădurile de molid este foarte sărăcăcios. Apare destul de rar şi este constituit din câteva specii de afine (Vaccinum Myrtillus), socruşul (Sambucus Racemosa), cununiţa (Spiraia Ulimifolia), caprifoi (Lonicera Nigra). La parterul molidişurilor, stratul de iarbă este foarte sărac, datorită lipsei de lumină. Unde pădurea este mai rară cresc diferite specii de muşchi verde, precum şi unele plante mai rezistente la umiditate şi la o intensitate mai redusă a luminii: macrişul iepurelui (Oxalis Acetosella), clopoţelul (Campanula Abietina), hosti (Luzula Silvatica), ferigi (Athyrium Filix Femina) şi altele. Pe areale mai restrânse, se dezvoltă pajişti montane secundare care ocupă suprafeţele defrişate şi parcelele luminate. Vegetaţia acestor pajişti este dominată de păiuşul roşu (Festuca Rubra) însoţit de alte specii de plante ca: păiuşca (Agrostis Tenius), tarsa (Deschampisa Caespitosa), sunătoarea (Hypericum Maculatum), rogozul (Carex Leporina), etc. Pe lângă vegetaţia ierboasă, pe anumite spaţii cresc specii lemnoase secundare, ca mesteacănul (Betula Verrucosa), salcia căprească (Salix Capraea), plopul tremurător (Plopus Tremura), zmeura (Rubus idaeus) şi afinele (Vaccinum mytrillus).

              Etajul montan de amestec ocupă zonele cu altitudini de peste 1000m. Aici găsesc condiţii prielnice de dezvoltare atât molidul cât şi fagul (Fagus Silvatica), acesta din urmă s-a dezvoltat în urma încălzirii postcuaternare. Fagul are o înălţime mai mică decât răşinoasele şi în aceste păduri mai cresc ulmul şi paltinul de munte, socruşul, mesteacănul şi pinul silvestru. Pe parterul pădurilor de amestec creşte un strat ierbos mult mai bogat decât în pădurile de molid, alcătuit din specii de vinariţa (Aspeura Odorata), colţişor (Dentaria Glandulosa), laptele câinelui (Euphobia Amygdaloides), păiuşul de pădure (Festuca Silvatica), horsti (Luzula Nemurosa). Tot în acest etaj se află şi pajişti secundare, cu o mare frecvenţă a uneia din varietăţile păiuşului roşu (Festuca Rubra Falax).

              Etajul montan – premontan de făgete ocupă arealul de sub amestecuri cu două subetaje: cel inferior, cu climat favorabil, cel superior în care căldura devine factor limitativ şi productivitatea fagului scade. Majoritatea arboretelor se situează în etajul inferior, unde au căldură suficientă şi soluri fertile. Masa lemnoasă este de calitate superioară. Făgetele, pe interfluviile însorite reuşesc să urce la înălţimi destul de mari (800-900m), în schimb pe văile umbrite şi răcoroase coboară pădurea de molid formând cunoscutul fenomen de inversiune a vegetaţiei, remarcat în bazinul superior al Târnavei Mici. În aceste păduri cresc şi alte specii de arbori, cum sunt: paltinul (Acer Pseudoplatanus), teiul cu frunză mare (Tilia Platyphyllos), teiul pucios (Tilia Cordata), ulmul (Ulmus Procera şi Ulmus Foliacea). De asemenea în stratul arbuştrilor se întâlneşte mai frecvent vonicerul, soclul roşu şi soclul negru, iar în pătura ierbacee predomină Aspeura-Dentaria.

              Etajul deluros de gorunete, făgete şi goruneto – făgete ocupă altitudinile mai mici (400-600m) şi expoziţii mai însorite. Arboretele sunt formate din făgete (83%), făgete amestecate (6%), gorunete (4%), goruneto-făgete (3%) şi şleauri de dealuri (4%). În acest etaj mai cresc şi alte specii de arbori, întâlnite şi în pădurile de fag. În regiunile de luncă apar plante hidrofile: carex sp. şi zăvoaie: salcie (Salix sp.), anin (Anus Glutinosa) la altitudini mai mici, şi Anus Incana la altitudini mai mari (amonte de Praid, la km 8 spre pasul Bucin). Mai apar şi tufărişuri cu specii de: porumbar (Prunus Spinosa), păducel (Crataegus Monogina) şi lemnul câinesc (Ligustrom Vulgare). Pe Dealul Sării apar plante halofile ca: salicornia, iar pe arealele mlăştinoase apare carex sp. şi luncus.  

              Fauna este reprezentată de biotipurile pădurilor răşinoase şi foioase, astfel sunt răspândite mamiferele, ca: ursul (Ursus Arctos), cerbul (Cervus Vulgaris), căprioara (Capreolus Capreolus), cerbul (Cervus Elaphus Carpathicus), mistreţul (Sus Scrofa), vulpea (Canis Vulpes), lupul (Canis Lupus), râsul (Linx Linx) şi iepurele sălbatic. Dintre rozătoare amintim: veveriţa (Sicurus Vulgaris), iepurele (Lepus europaeus), parsul (Glis-Glis) şi dihorul etc. La parterul pădurilor se întâlnesc câteva specii de reptile: vipera comună (Vipera Berus Berus), şopârla de munte (Lacerta Vivipara), tritonul carpatic (Triturus Montandoni), salamandra (Salamandra-Salamandra).

              Dintre păsări amintim: cocoşul de munte (Terao Urogallus) din pădurile de molid, ciocănitoarea de munte (Picus Trydactulus Alpinus), ciocănitoarea (Picus Viridia), cioara grivă, fazanul (Phasianus Colchius), turturica (Streptopelia turtur), şorecarul (Bueto-Bueto), buha (Bubo Bubo), huhurezul (Strix Aluco Aluco), vulturul (Aquila Chrysaetos) şi vrabia de câmp, iar dintre păsările călătoare menţionăm: rândunica, barza şi graurul, care în anotimpurile reci se retrag spre sud.

              În cazul biotipului apelor curgătoare cu diverse specii de peşti, merită amintit păstrăvul (Samo – Trutto Fario), iar în apele sărate ale izvoarelor este prezentă Artemia salina, un Artropod nud din familia Crustaceelor.

              În zona “Ocnelor de sare” se pot admira Cheile Corundului şi rezervaţia Muntele de Sare pe o suprafaţă de 60 ha de teren, cât şi Dealul Melcilor de la Corund, care se întinde pe o suprafaţă de 1,5 ha. Aceste perimetre descrise mai sus, au fost declarate monumente naturale geologice (prin Legea nr. 5/2000). Stâncile de sare din Cheile Corundului formau, încă din secolul al XVIII-lea, o atracţie turistică importantă.

              Cheile Corundului (“Sószoros”) sunt de fapt canionul pârâului Corund şi se întinde în partea de sud-vest a Dealului Sării. Aici pârâul Corund a străpuns muntele de sare şi canionul este format din stânci de sare, dantelate de o culoare albă sclipitoare. În Cheile Corundului se găsesc deci acele stânci de sare de la Praid, vestite din punct de vedere turistic al zonei, încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Aici chiar şi potecile sunt pline cu sare.

              Dealul Melcilor este localizat în partea de sud a Bazinului Praidului, lângă drumul judeţean Praid-Corund. Stâncile care flanchează mai ales partea stângă a drumului sunt formate din aragonit (CaCO3), ca rezultat al depunerilor izvoarelor sărate, bicarbonatate, care s-au precipitat la suprafaţă, formând astfel ocurenţa de roci carbonatice-aragonitice.

              Fratele geamăn al zăcământului din Praid se găseşte la Sovata, localitatea cea mai nordică a bazinului. Aici, în afara stâncilor de sare, cele mai pitoreşti formaţiuni sunt lacurile sărate. Bazele staţiunii Băile Sovata au fost puse de József Veress, un agricultor înstărit din localitate, care în 1860 a încercat "reînvierea" Lacului Alb. Lacul Ursu este cel mai mare şi cel mai cunoscut lac din această staţiune. A primit numele datorită formei lui specifice, care seamănă cu o piele de urs întinsă (iniţial purta numele de Lacul Illyés după numele fostului proprietar al terenului). Acest lac s-a format în urma prăbuşirii unui versant, la data de 27 mai 1873, la locul de confluenţă al pârâurilor Auriu şi Topliţa Rotundă.

              Poziţia geografică pe glob şi pe continent, condiţiile naturale specifice situează ţara noastră în cadrul zonei cu climă temperată de tranziţie. În cadrul acestui climat cu o mare varietate de nuanţe, teritoriul studiat se situează în sectorul de climat continental moderat de dealuri şi pădure, mai răcoros decât cel a bazinului Transilvaniei.

              Clima, un geofactor important, este influenţată de aşezarea geografică, relief (prin orientarea versanţilor, altitudine) prezenţa sau absenţa vegetaţiei, ultimele două vor determina variaţii ale elementelor climatice.

              În ceea ce priveşte regimul termic, temperaturile înregistrează constant valori mai scăzute decât în restul bazinului Transilvaniei, cauzate de microclimatul depresiunilor intramontane din partea estică a acesteia. Specifice sunt verile mai călduroase şi iernile mai lungi şi mai reci, zăpada se menţine pe sol în general 70 – 80 zile/an (temperaturile medii a lunilor sunt: decembrie: -1,3 °C; ianuarie: -3,7 °C; februarie: -2,3 °C; aprilie: 8,6 °C; mai: 12,7 °C; iulie 19,5 °C;  septembrie: 13,1 °C; octombrie: 8,2°C). Primăvara şi toamna sunt frecvente inversiunile termice, ca urmare a stagnării aerului rece pe fundul depresiunii, producând ceaţă şi apariţia îngheţului timpuriu de toamnă ori a îngheţului târziu de primăvară. Temperaturile medii multianuale variază de la 6°C în partea estică (muntoasă) la 8°C în partea vestică a teritoriului comunei. Urmărind temperatura medie lunară, se constată că luna cea mai rece este ianuarie, cu valori intre –4°C şi –8°C şi cea mai caldă iulie, cu valori de peste 18°C. Anual numărul zilelor cu temperaturi peste 25°C este mai mic de 80. Temperatura maximă a aerului (înregistrată) este de +36,5°C (vara din 1952), iar temperatura minimă înregistrată a fost de –31°C (iarna 1985). În general valoarea amplitudinii termice este de 21,2°C, iar amplitudinea maximă între temperaturile extreme ale celor patru anotimpuri este de 60°C. Primele zile de îngheţ apar în septembrie şi ultimele zile de înghet în jurul datei de 1 mai.

              Nebulozitatea este cuprinsă între 0-10 zecimi, foarte variată în timpul zilei. Numărul mediu anual de zile cu cer acoperit este de 160–140, iar durata strălucirii soarelui este de 40–45 zile. Mersul anual al nebulozităţii prezintă un maxim secundar în perioada aprilie – mai, ultima cauzată de pătrunderea maselor de aer oceanice dinspre vest. Între cele două maxime se încadrează minime din august – septembrie şi martie.

              Referitor la regimul pluviometric se poate afirma că precipitaţiile sunt puternic influenţate de relief, de direcţia perpendiculară a munţilor vulcanici faţă de masele de aer vestice, acestea acţionând ca un paravan în faţa maselor de aer umed. În zona Praidului, în anii ploioşi cade o cantitate medie de precipitaţii între 800-1000 mm (l/mp), iar în anii secetoşi între 600-700 mm. Urmărind mersul multianual a precipitaţiilor atmosferice, se constată o cantitate medie de precipitaţii de 778 mm. Distribuţia precipitaţiilor în cursul anului variază de la o lună la alta, înregistrând un maxim în luna iunie (109 mm) şi un minim în primele două luni ale anului (35 mm/lună). Numărul zilelor cu precipitaţii este de 120–140 de zile, iar 70 % din cantitatea totală de precipitaţii cad în sezonul cald (între martie – septembrie). Intervalul octombrie – martie este cel mai uscat, media lunară cantitativă a precipitaţiilor este mai mică de 35 mm. În anii cu activitate ciclonică foarte intensă cantitatea de precipitaţii poate depăşi cu mult cantitatea medie multianuală sau media lunară. Astfel averse puternice au avut loc în anii 1912, când s-au înregistrat la Praid 1429 mm; în 1933, 1955, 1971, când s-au înregistrat 1428 mm, provocând revărsări de ape din albia râurilor. Cantitatea maximă de precipitaţii în 24 h poate fi şi până la 56,3 – 66 mm (19 iulie 1915). Numărul anual de zile ploioase este de 140-150. Numărul anual de zile cu ninsoare este de 30-40, stratul de zăpadă se menţine pe sol în medie 80-120 zile. În lunile mai-august, care constituie perioada cea mai activă de vegetaţie, cad aproximativ 360-390 mm de precipitaţii. Valoarea umezelii relative a aerului este ridicată, cifrându-se în jurul valorii de 75-80 %.

              Regimul eolian se caracterizează prin vânturi predominante de Vest, Nord–Vest, cu o frecvenţă de 20–22 %, şi bat anual în jur de 100–113 zile. În sezonul de primăvară, ori toamna se fac simţite şi vânturile din direcţia Est şi Sud. Intensitatea vânturilor este în concordanţă cu direcţia dominantă a lor, adică din sectorul nord–vestic, dar datorită reliefului depresionar viteza medie anuală a acestora este redusă, alternând cu intervale repetate de calm mai ales iarna.

              Privind în general, climatul este favorabil, precipitaţiile satisfac în cea mai mare parte nevoile de apă ale solului, iar schimburile maselor de aer creează o ambianţă plăcută. Climatul comunei Praid este un climat temperat continental.