Minerit
Inceputurile istoriei Salinei Praid dateazã încã din epoca romanã. In documentele scrise sunt amintite patru excavatii de suprafatã "tip amfiteatru", precum si cãrãmizi cu inscriptia "LVM" (Legio V. Macedonica).
Excavatiile pãrãsite de romani au fost continuate de avari, iar mai târziu de bulgari. In perioada popoarelor migratoare (goti, huni, gepizi) nu s-a extras sare. Cercetasii comandantului ungurilor - Töhötöm-, în drumul lor spre bazinul Carpatic, au relatat despre existenta extragerii sãrii în Transilvania.
Salupele cu sare ale regelui Szent István I., circulau în mod regulat pe râul Mures începând cu anul 1003, transportând sarea din Ardeal. Aceste salupe au fost atacati în mai multe rânduri de rebelii nomazi ale lui Ajtony, regele István fiind nevoit sã-i pedepseascã (prin lupte). Primul document în care sunt mentionati secuii, este diploma regelui László I., din 1092, în care cuvântul secui apare în forma ei cea mai veche: "scicul" si "scichul".
Primul document scris despre mineritul din Praid, dupã cele mentionate de dr. Schmidt Elegius Robert în lucrarea întitulatã "Studiul zãcãmintelor de sare din Transilvania", este scrisoarea regelui maghiar András al III-lea din anul 1291, referitor la drepturile regale asupra salinelor. Din aceastã scrisoare reiese cã, în Praid mina functioneazã încã din anii 1200, timp în care apartinea administrativ de Oficiul Sãrii din Turda.
Dreptul strãmosesc de proprietate comunã, si egalitatea în drepturi al secuilor, a avut o influentã hotãrâtoare asupra mineritului si comercializãrii sãrii în zonele locuite de ei. Incã din anul 1405, regele Luxemburgi Zsigmond a interzis, ca marii proprietari de pãmânt, sã deschidã ocne de sare pe pãmânturile lor.
Regele maghiar Endre al II-lea a proclamat legea, conform cãreia secuii si sasii se pot aproviziona cu sare din mina Praid, de trei ori pe an.
In anul 1463, regele Mátyás a consolidat "dreptul liber la sare" a secuilor, precum si dreptul la vânzarea sãrii. La fel a procedat si voievodul Transilvaniei Majláth István, acordând "dreptul la sare" locuitorilor din zona Odorheiu-Secuiesc.
Dupã înnãbusirea rãscoalelor secuilor din 1562, în timpul domnirii regelui János Zsigmond al II-lea, salina din Praid trece în proprietatea camerei regale. La Dieta din Turda, în anul 1568, nobilii secui si-au redobândit drepturile, dar oamenii de rând si iobagii nu.
Si domnitorul Báthori Zsigmond a promis restabilirea drepturilor strãmosesti ale secuilor, însã dupã ce a câstigat rãzboiul purtat împotriva turcilor, cu ajutorul secuilor, el si-a retras scrisoarea eliberatoare (1595). O nouã promisiune, din partea voievodului român Mihai Viteazul, a reânviat sperantele secuilor, de recãpãtare a drepturilor strãmosesti. Oamenii de rând s-au alãturat voievodului, iar el, dupã câstigarea luptei de la Selimbãr (1599), si-a tinut promisiunea. Domnitorul Báthori Zsigmond, reales în anul 1601, le-a restituit drepturile de libertate, prin diplome acordate tuturor "scaunelor" secuiesti. Respectarea drepturilor secuilor, constituia o conditie la alegerea domnitorilor din Transilvania, în acele timpuri. Astfel au fost alesi: Báthori Gábor (1603), Bocskai István (1605), Bethlen Gábor (1613) si Rákoczi György I. (1631). In urma plângerii depuse cãtre Rkoczi György al II-lea, la Dieta din 1651, secuii de rând au recãpãtat "dreptul la sare", dar a fost îngrãdit consumul sãrii în gospodãrii. Dupã 1661, domnitorul Apafi Mihály a fost acela, care a apãrat cu succes salinele din Transilvania de atacurile repetate ale turcilor.
Pentru dreptul de proprietate al salinei Praid, încã din anul 1567, au concurat satele Praid si Ocna de Jos. La Dieta din 1585, salina este reprezentatã de Praid, dar în ordonanta datã de Apafi Mihály referitor la plata impozitelor din anii 1591 si 1662, ca proprietar figureazã Ocna de Jos.
Dreptul liber la sare, a revenit secuilor doar pe durata luptelor de independentã, condusã de Rákóczi Ferenc al II-lea. In anul 1714, exploatarea sãrii devine un privilegiu habsburgic. In aceste timpuri, pretul sãrii a crescut foarte mult, chiar si în secuime se aducea sarea prin contrabandã, din Tara Româneascã. Printr-o ordonantã, regina Maria Terezia , a redus cantitatea de "sare libera" la 2000 de chintale. Astfel au pierdut secuii dreptul de proprietate asupra a ceea ce, cândva a constituit o avere comunã a întregii secuimi, drept dobândit prin ocuparea bazinului Carpatic (în 896).
Dupa cele mentionate de Orbán Balázs, în anul 1861, întreaga zonã locuitã de secui si sasi, a folosit sarea de la Praid. Exploatarea subteranã a sãrii a început în anul 1762, când sub conducerea inginerului austriac Frendl Aladár, în partea sud-vesticã a Dealului Sãrii, s-a deschis mina József (Iosif) . Sarea extrasã a fost legatã în piei de bivoli, si trasã la suprafatã de crivacul cu cai. Exploatãri de suprafatã sunt amintite si în anul 1765, existând paralel cu extractia subteranã.
Despre mineritul sistematic, putem vorbi numai din anul 1787, data la care sarea din Praid devine proprietatea trezoreriei din Viena.
Din ocna clopot al minei József, s-au deshis douã camere laterale, minele Károly si Ferdinánd, acestea având deasemenea forma de clopot. Adâncimea lor totalã, împreunã cu putul de extractie, a devenit 66 m.
In anul 1864, lângã mina József, s-a deschis mina Párhuzamos (Paralela), care si în zilele noastre constituie una din cele mai mari cavitãti artificiale subterane. Catedrala "Szent Mihály" din centrul Clujului ar încãpea fãrã probleme în aceastã camerã trapezoidalã, primul de acest tip la Salina Praid; pe peretii ei s-au gravat periodic nivelele de lucru atinse anual, precum si numele inginerilor sefi, care conduceau lucrãrile.
In acele timpuri, considerând cã rezervele din mina Párhuzamos vor asigura productia pe o perioadã îndelungatã, la ordin superior au încetat lucrãrile de deschidere. Ideea deschiderii unei mine-rezervã a apãrut din nou în anul 1898, an în care au început lucrãrile la galeria de cercetare Erzsébet (Elisabeta), în partea nord-esticã a Dealului Sãrii. Cu aceastã lucrare orizontalã a fost traversat întregul masiv de sare. Din galeria Erzsébet s-au realizat mai multe ramificatii laterale, cercetând astfel partea esticã superioarã al zãcãmântului. La 200 m de la intrarea în galerie, s-a exploatat o camerã transversalã, pe care au denumit-o "mina Erzsébet" (Elisabeta).
Vechile metode de exploatare în salinele din Transilvania si Maramures, au fost reorganizate dupã primul rãzboi mondial (1920) de cãtre statul român. In anul 1945 a fost introdus metoda de exploatare prin explozie, în urma cãreia, traditionala metodã de exploatare maghiarã a devenit definitiv istorie.
Intre anii 1947-1949 s-a deschis mina Dózsa György (Gh. Doja), denumit dupã marele conducãtor secui al rãscoalei tãranilor din 1514. In anul 1958, crivacul cu cai, a fost transportat la Muzeul din Bucuresti, unde din pãcate, acest obiect (considerat ca parte reprezentativã din istoria industriei miniere europene), din neglijentã s-a deteriorat total. Macheta acestuia, a fost realizatã de Kovács Mózes din Ocna de Jos. Mai nou pensionarii Szekeres Lajos si Molnár Imre (fosti mineri) au refãcut macheta crivacului si al camerei de exploatare trapezoidal (în 1997). Dupã crivacul cu cai, transportul sãrii din minã la suprafatã s-a fãcut prin putul Gh. Doja si pe cale feratã (îngustã), iar dupã anii 70, transportul sãrii a fost rezolvat cu autobasculante de 16 tone.
In anul 1978, la 40m adâncime sub minele vechi, au fost deschise orizonturile noi, a cãror exploatare a început în anul 1980. Aici camerele au lãtimea de 20m, înãltimea de 12m si lungimea de mai multe sute de metri. Cel mai adânc orizont subteran se aflã la o adâncime de 320 m (socotit de la nivelul suprafetei). In anul 1991 au început lucrãrile de deschidere a unui sector minier nou (sectorul Telegdy), care se exploateazã din anul 1994. Acest sector, a fost denumit dupã Telegdy Károly, unul dintre cei mai perseverenti si mai buni directori din istoria Salinei Praid. El a fost acela, care a salvat salina de la închiderea definitivã. Metoda de exploatare în mina Telegdy, este cu "camere mici si pilieri pãtrati" - metoda Canadianã - având lãtimea 16 m, înãltimea de 8m si pilieri pãtrati (14 m x 14 m). Planseul dintre orizonturi este de 8 m grosime.
Trebuie sã stim, cã zãcãmântul de sare din Praid constituie unul din cele mai mari masive de sare gemã din Europa. Corpul de sare are o formã usor elipticã, cu diametrele de: 1,2 km respectiv 1,4 km, si o adâncime de 2700 m; având rezerve pentru mai multe sute de ani, si constituind o comoarã de nepretuit în economia Transilvaniei.
Tratamentul subteran, a început prin anii 60 în Praid, în mina Dózsa György. In 1980, baza de tratament a fost strãmutatã la orizontul "50", care se aflã la o adâncime de 120m de la suprafatã. Pe o distantã de 1250m, de la intrare pânã la baza de tratament, transportul persoanelor se face cu autobuzele salinei, prin galeria de coastã. In timpul sezonului de varã, numãrul persoanelor care viziteazã mina si a bolnavilor care se trateazã aici, ajunge pânã la cifra de 2500 - 3000/zi. Sãlile din subteran sunt dotate cu: sistem de iluminat, terenuri de joacã pentru copii, o capelã ecumenicã, bufet, mese de biliard, mese si bãnci pentru sezut, toate acestea având menirea de a oferi o recreere cât mai confortabilã pentru bolnavii, care conform tratamentului trebuie sã petreacã aici zilnic patru ore. Capela ecumenicã a fost sfiintitã la hramul Sfântului Ioan de Nepomuk, în cursul anului 1993, iar statuia acestuia a fost sculptatã în sare de pensionarul Szekeres Lajos, si dezvelitã în anul 1999.
Tratamentul de speleoterapie si climatoterapie cuprinde practic inhalarea aerului din minã, fiind foarte util în cazul bolilor cãilor respiratorii (boli astmatice, bronsitice si alergice). Pe timpul petrecut în subteran se recomandã si gimnasticã condusã de un cadru specializat, plimbãri, si dozarea efortului fizic etc. Domeniul de vârstã la care oamenii se pot trata, este între 2 - 60 ani (la baza de tratament existã permanent personal medical de supraveghere). Dupã statisticile medicului de specialitate din comunã, dr. Fazekas Emese, se poate observa cã în cazul acelora care revin la tratament de trei-patru ori, si reactioneazã pozitiv, scade numãrul si intensitatea crizelor astmatice si creste capacitatea de rezistentã a organismului.
Sarea din Praid, încã din secolul al XV-lea, a fost denumitã "sare secuiascã", dupã care, de altfel s-a si denumit aceastã zonã ("Zona sãrii" sau “zona Ocnelor”). Sarea din Praid a fost aceea, care de-a lungul secolelor a oferit "pâinea" oamenilor din aceastã zonã, si nu în ultimul rând a oferit gustul si "sufletul" mâncãrurilor secuiesti si ardelenesti.
Ne luãm rãmas bun de la Dvs., care v-ati interesat de Salina Praid, cu ultimele rânduri dintr-o veche rugãciune a minerilor sãrari de prin partea locului (1864):
" Ne rugãm Doamne, ca pe cei ce le-ai ocrotit în bunã sãnãtate la suprafatã, sã-i cãlãuzesti cu bratele Tale Pãrintesti si în subteran. Ajutã-ne Doamne, pentru cã nu în puterile noastre avem sperantã, ci ne miscãm din loc în Numele Tãu Sfânt. Amin."
Intocmit : Horváth István